În ţara de Nicăieri!

Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor – RADEF Româniafilm şi Societatea Internaţională „Constantin Brâncuşi” din Canada organizează marţi, 19 februarie, la cinematograful Scala din Bucureşti, un eveniment internaţional – omagierea a 137 de ani de la naşterea marelui artist român Constantin Brâncuşi. Mai mult, Victor Ponta, ministrul Culturii şi alţi miniştrii ai Cabinetului Ponta vor fi prezenţi la evenimentul, de unde nu vor lipsi nici marii artişti ai scenei româneşti. O iniţiativă mai mult decât lăudabilă. Dacă pe 19 februarie Capitala răsună de evenimente care omagiează naşterea unui monstru sacru al artei româneşti, aşa cum se întâmplă şi în Franţa, aici, acasă la el, în oraşul lui de munte, numele marelui Brâncuşi pare că se stinge sub durerea nepăsării. Agenda culturală din Târgu-Jiu aduce în ziua aniversării lui Brâncuşi, cel mai mare sculptor al secolului XX, un singur eveniment în faţă, o expoziţie de filatelie şi nimic mai mult. Motivul este cât se poate de bizar şi aproape îmi vine să plâng când aud aceste cuvinte: „Pentru că o parte dintre persoanele pe care le-am contactat, specialişti în domeniu, nu au fost disponibili în luna februarie, greutatea manifestării va cădea pe ceea ce vom organiza în 16 martie. Dar pentru 19 februarie vom prezenta publicului o expoziţie filatelică de o foarte mare valoare. A fost în discuţie şi organizarea unei conferinţe, dar specialiştii se pare că au alte…aranjamente. Nu mai pot să vină!”, a spus ieri în cadrul unei conferinţe de presă, directorului Centrului Brâncuşi, Adina Andriţoiu. Despre ce aranjamente să fie vorba? Cum Dumnezeu să face că aceşti „specialişti” nu pot să vină în faţa publicului să scoată trei cuvinte despre cel care ne-a lăsat cea mai importantă zestre culturală, pentru cel care ne-a făcut să existăm, ca entitate, ca valoare, ca tot? Cum să le explicăm noi francezilor aceste lucruri? Cum să apărem în faţa preşedintelui Franţei şi să îi cerem repatrierea osemintelor lui Brâncuşi, când noi, aceşti noi, amărâţii de noi, nu suntem în stare să îl omagiem pe Brâncuşi aşa cum se cuvine… Am fost în Franţa şi am vizitat locul unde este înmormântat marele Brâncuşi şi am rămas într-o tăcere absentă când am văzut că locul era împânzit de oameni, care vroiau, în nebunia lor, să atingă orice s-ar fi legat de numele Brâncuşi, chiar şi colbul de praf, aşternut peste piatra rece a mormântului. Şi am plâns din nou…şi am crezut că visez şi am mers cu gândul la România şi la sătucul lui şi am exclamat aproape ca o nebună, vorbind singură: Aici în Franţa, Brâncuşi este viu! Acolo, în România, încă mai doarme! Şi se pare doarme bine de nu poate trezi conştiinţa unor oameni ca „aceşti specialişti” care nu-şi pot acorda răgaz pentru a-l aduce pe Brâncuşi mai aproape de ţărâna lui. Sunt români care se zbat să îl aducă pe Brâncuşi acasă şi bine fac, dar oare nu ar trebui să pregătim terenul înainte? Oare nu ar trebui să ştie Brâncuşi ce bine este să stai la Masa Tăcerii alături de prieteni? Mă întreb şi eu şi cred că sunt mulţi care se întreabă la fel ca mine şi caută răspunsuri, pe care poate, riscând să fiu pesimistă, nu o să le găsească niciodată. Dacă se fac evenimente, chiar şi o expoziţie de filatelie, sunt binevenite şi de apreciat că cineva se gândeşte la aceste lucruri, însă cu o floare nu se face primăvară. Trebuie să îl omagiem pe Brâncuşi aşa cum se cuvine pentru ca spiritul lui Brâncuşi să vină acasă! Îi suntem datori „domnilor specialişti”!