Simplitatea, calitatea oamenilor mari

Mă înclin în faţa Suveranului Pontif. E un alt Dumnezeu, un alt om, o altă latură a papalităţii. E un alt „ecou” al creştinismului. Nu abordăm prea des subiecte de genul acesta, deşi ne place să ne arătăm în faţa lumii ca fiind cei mai încreştinaţi oameni, când de fapt nici pe departe nu stăm bine la acest capitol. Până chiar şi fariseii din noi au remarcat simplitatea debordantă a acestui Papă, Papa Francisc. Sunt sigură că a venit să dea o lecţie acestei omeniri, care s-a săturat de ingratitudinea predecesorilor lui. Şi noi ne-am săturat. Într-o lume în care clerul monahal se îmbracă în straie de mii de euro, cu lanţuri de aur la gât de câteva kilograme sau eu mai ştiu ce maşini de lux, fluturând în aer dispreţul faţă de toţi săracii din lumea asta, care ar da orice să poată lua o pâine, acest Papă vine ca un sâmbure de culoare pe întreaga lume creştină, întunecată de păcatul unei astfel de lumi, despre care am povestit mai sus. Simplitatea Suveranului Pontif vine ca o lecţie pentru toţi oamenii care îl cinstesc sau se fac că îl cinstesc pe Dumnezeu. Mai-mai că îmi vine să trec la catolicism tocmai prin prisma acestui om, care sunt sigură, că odată cu înscăunarea lui la Vatican a atras, ca un magnet, mii de oameni spre această religie. Papa Francisc a refuzat să se instaleze în cele mai bune camere din Palatul Apostolic, reşedinţa oficială a şefilor Bisericii Catolice. În schimb, el a optat pentru o cameră modestă din clădire, transmite publicaţia italiană La Stampa. Noul papă a cerut şi să fie înlocuit tronul papal cu un scaun obişnuit. Francisc a optat pentru straie de culoare albă, simple, fără podoabele cu care oamenii sunt obişnuiţi atunci când vine vorba de mai marii bisericilor. Şi atitudinea lui a fost una umilă, stând cu capul puţin plecat şi cu mâinile în poală. O lume întreagă ar trebui să stea cu capul plecat în faţa unui astfel de om, care a venit să ne dea o lecţie, să ne spună să fim oameni şi să învăţăm să îl căutăm pe Dumnezeu în simplitatea lucrurilor, chiar şi în ceasul al doisprezecelea. Dar din păcate, nu ştiu dacă o vom face, pentru că aşa cum spuneam „cele lumeşti” nu ne dau pace. Şi nu ne lasă şi ne ţin prizonieri într-o lume a păcatului. Păcatul se află impregnat şi în zidurile cetăţenii creştinismului şi chiar dacă ne facem că nu îl vedem el este acolo, prezent…la datorie. O datorie moartă, absentă, hilară, o povară prea mare pentru umilii noştri umeri. Papa Francisc este acea realitate uitată, un om care ne învaţă să ne întoarcem la origini şi să iubim tot ce Dumnezeu a creat, lăsând în urmă această nebunie presantă numită viaţă „modernă”. Sunt subiectivă, însă îmi place acest subiectivism când vine vorba de oameni, care prin simpla lor prezenţă pot salva de la pieire o lume întreagă. Mă bucur că am descoperit un om care ştie să fie altfel şi care mă învaţă, pe mine, ca şi creştin, să fiu altfel. Papa Francisc mulţumesc pentru lecţia dată, o lecţie despre simplitate!