După două luni de iarnă prea zgârcită în zăpadă,
Din văzduh, la nesfârşit, neaua a-nceput să cadă.
Fascinantul roi de fluturi, de care spunea poetul,
Deveni insuportabil, aşa-ncetul, cu încetul.
Şi crescu omătul mare de acoperi tot satu’,
De credeai c-o să se-nalţe mai ceva ca-n cinzeci’patru.
După două tentative de-a urca pe derdeluş,
Copiii s-au resemnat, renunţând la săniuş,
Dar ieşeau printre troiene să mai vadă ce-i pe-afară,
Când un utilaj croia pârtie, pe ulicioară.
Oameni rămaşi fără lemne, prindeau să se văicărească,
„Cine-o mai face ca mine, tot ca mine să păţească!”.
Vitele înspăimântate de albul ostil, pustiu,
Şi-aminteau cu nostalgie de islazul de la Jiu …
Peste tot pe unde mergi, în orişicare ogradă,
Se-aud oameni ce înjură, făcând pârtii prin zăpadă.
Mai trecea câte-un chefliu ce rătăcea încotrova,
„Ce-aveţi bă, v-aţi speriat? Ho, că nu-i ca la Moldova!” …
